În ziua când am aflat că Slash, idolul meu în materie de chitariști rock avea să vină pentru prima dată în România, am știut cât se poate de clar că-mi doresc cu toată ființa să fiu acolo. Omul ăsta e pentru mine mai mult decât un simplu chitarist, e cel care m-a făcut să cred cu tărie că există cazuri clare în care instrumentele vorbesc cel puțin la fel de clar(chiar și mai clar) decât vocea și versurile. Primul solo al lui Slash din November Rain este și va rămâne coloana sonoră a primilor pași făcuți după o perioadă în care nu eram sigur că voi mai păși vreodată la fel.
Din ziua aflării veștii, n-am făcut altceva decât să vorbesc non-stop despre Slash, iar melodiile lui, atât cele din perioada Guns N’Roses, cât și cele noi, cu diferiți artiști, de la Ozzy Osbourne la Myles Kennedy, mi-au răsunat neîncetat în boxe. Așa-s eu: când îmi doresc ceva, îmi setez mintea pe lucrul respectiv până când mi se îndeplinește dorința(care s-a materializat în perioada sărbătorilor datorită fratelui meu din perioada liceului. Mulțumesc din suflet, David). Știam că trebuie să ajung acolo, așa că în afară de sesiunea de examene, it was all about Slash. Cum și Anais Cesarotto, forța creatoare din spatele War N’Riot(required reading pentru orice rocker căruia-i place să petreacă timp online) își anunțase de la început prezența, dorința mea de a ajunge la concert a fost de N’ ori mai mare. Apoi a venit momentul în care am fost anunțat că prezența ei la concert era imposibilă, dar, cum mă rugase să fac headbanging și să zbier și pentru ea, am încercat pe cât posibil să țin cont de rugămintea ei. După veste, au venit însă niște „semne” subtile că existau șanse ca marea întâlnire să aibă loc, însă, ca un wrestler tehnic, nu a cedat până-n ultima clipă firii mele iscoditoare.
După o noapte de așteptare înfrigurată, a venit și ziua concertului, una cu peripeții, dar care-a meritat fiecare moment de așteptare. Când am intrat în sală și am dat cu ochii de Anais, am uitat de faptul că mersesem mult și genunchii mei l-ar fi făcut gelos pe Elvis. Ca s-o citez „am făcut o față epică”, am prins-o într-un bearhug, am făcut un schimb super-plăcut de impresii cu ea și Andrei Șchiopu(Șchioposaurus sau Puță, depinde de cine-ntreabă, fiind astfel în prezența a doi din cei mai tari reprezentanți ai noii generații de rockeri de școală veche ), m-am ales cu un desen superb cu primul meu idol, Elvis Presley, pentru care îi mulțumesc din tot sufletul meu de rocker ramolit pe această cale, și în cele din urmă, după deschiderea scurtă a celor de la Byron, care n-au sunat rău deloc, s-a dezlănțuit arockalipsa.
De la prima piesă, Halo, Slash a demonstrat că e încă mai mult decât capabil să facă un SHOW de zile mari. Pe Nightrain, a doua piesă, mi s-a rupt efectiv că vocea mea suna ca aceea a unui măgar fumător și am zbierat din toți rărunchii. Chitara cu grif dublu folosită pe Civil War a avut un efect spectaculos, în combinație cu vocea curată și puternică a lui Myles Kennedy, reușind să-mi pună un mare nod în gât(semn bun în cazul meu când vine vorba de muzică). Nu rețin tot setlistul, nici nu vreau asta, știu doar că trupa a sunat excelent, exact cum trebuie să sune o trupă rock de cel mai mare calibru, piesele clasice Guns N’Roses au stârnit reacții puternice(explozivul riff introductiv din Sweet Child O’Mine reușind să mă facă să stau în picioare, zbânțuindu-mă și urlând pe toată durata piesei la unison cu mii de oameni, Welcome to the Jungle băgând mulțimea în priză exact ca-n vremurile bune, după o pauză scurtă de bis, iar Paradise City fiind cireașa de pe tort), concertul în sine a fost o experiență mai mult decât memorabilă, iar întâlnirea cu Anais(Artist by Name, Attitude, Ideas and Spirit) și Andrei(da, viitorul chitariștilor rock e pe mâini bune, nu toți adolescenții s-au bieberizat) mi-a îndeplinit rugăciunea din seara dinaintea concertului: o seară de ținut minte din toate punctele de vedere.
